Brașoveanul din Bombay

Rushdie spune povești. Adică scorneli. Adică brașoave. Foarte inteligente și seducătoare, numai că mă întreb: la ce bun toate aceste giuvaiere? Poveste de dragul povestitului, o poveste care te sustrage din viața reală și te aduce în miezul ei. Își exportă personajele în viața reală altoind-o.

Lectură seducătoare. Seducătoarea din Florența.

Cu opreliște la titlul cărții să remarc înainte de toate că substituirea lui enchantress cu seducătoarea nu a fost soluția optimală. Aici e chestie de vrăji, nu de adulter. To enchant înseamnă a face farmece. De la bine la rău engleza oferă variante: enchantress, sorceress & witch. E adevărat, românește avem vrăjitoare și zgripțuroaice, dar dacă l-am consulta pe Dimitrie Cantemir am găsi un panteon mai bogat cu zâne și ursitoare. Dar și DEX online vine cu variante:

VRĂJITOÁRE s. babă, (rar) vrăjitoreasă, (pop.) băbăreasă, fermecătoare, fermecătoreasă, meșteră, meșteriță, (reg.) bosconiță, cotoroanță, meștereasă, meșteritoare, șișcă, (prin Transilv.) bosorcaie. (I-a descântat o ~.)

Zâna din Florența? Clasic, dar un pic poetizant. Fermecătoreasa din Florența? Exotic și incitant.

Bun. Ne-am lămurit cu titlul. Ce facem cu cele 366 de pagini?

Salman Rushdie face un inegalabil mixaj între Decameron și 1001 de nopți aducând aproape Principele macchiavelic de Despotul asiatic. Rezultatul e încântător. Savuros. Akbar la un pol; Medici – la celălalt. Un talmeș-balmeș care vrea să spună că frontierele între Est și Vest sunt ca și fictive.  La un moment, pe paginile romanului își face apariția Vlad Țepeș al nostru. Deci, e de bine.

Dar se strecoară o fisură. Deși esențialmente suntem identici, dialogul între civilizații e suspendat de chestiunea credibilității. Se descoperă un anacronism. Identitatea este pusă la îndoială. Apar două ipoteze.

Unu. Ne mișcăm în ritmuri diferite.

Doi. Europa cucerește timpul, Asia – spațiul (adică bate apa-n piuă).

Concluzie: romanul lui Rushdie anunță o aventură intelectuală delicioasă însă, înainte de a ne fi servit desertul, oferta este revizuită brusc, iar gastronomul nostru literar se retrage la spălatul (bibliografic) al tacâmurilor, în timp ce noi, cititorii, suntem invitați mojicește la portiță.

Și cu prințul ce facem? Și cu dragostea ce facem? Și cu povestea ce facem?

Îndosariat la:india , akbar, occident, orient, salman rushdie

Casa unde a locuit Stevenson

Denumirea galică a Scoției este „Alba”. De aici „Alibionul”, identificat greșit cu Anglia. Tot de aici „Albania” – tiză cu sora noastră din Balcani. Mai des se întâlnește toponimicul „Albany”, care are și el aceeași rădăcină. Înseamnă același lucru ca și în română – alb. Bun. Cu asta ne-am clarificat.

În schimb clișeul „cețosul Albion” este cât se poate de adevărat. Așa l-am găsit. Cețos. Ploios. Înourat. Edinburgh (burgul lui Edwin, Dùn Èideann în galeza scoțiană) este încă un oraș medieval. Rival Pragăi. Impresia mea era că ceața se lăsa-se atât de deasă încât secolul XXI l-a trecut cu vederea.

Dar despre ce-i această Scoție? E Britania sau e, totuși, o țară aparte? Mă gândeam la acest lucru în timp ce trenul se apropia de orașul râvnit. Darlington, York, Newcastle – țara Angliei era plană și neinteresantă. După Newcastle peisajul se schimbă brusc. Dantela țărmului invita valurile aproape de linia căii ferate. Poduri grele coseau mal de mal. Geamul aburea împroșcat de picături de ploaie.

Am ajuns. Mi-am luat hotel de la gară. Zicea că-i aproape de centru. Asta dacă s-o iei în transversală. În realitate, cu urcușurile și coborâșurile specifice Edinburgului, nu mi s-a părut chiar așa de aproape. Am ieșit din gară și am făcut primul WOW!

Dincolo de stația Waverly, numită așa în cinstea primului roman de Walter Scott, stătea cocoțat pe o creastă orașul vechi. O linie medievală lega Castelul cu Parlamentul. Adiacent stației – monumentul lui Scott. Tot el, Walter. Walt. E o figură legendară în Scoția. Apare pe toate bancnotele scoțiene la fel ca Ștefan cel Mare al nostru. Monumentul e plasat sub „acoperișul” unei capele gotice foarte impunătoare. Vecin lui Walt îi este David Livingstone. Exploratorul izvoarelor Nilului. (Cel care îl impresiona-se pe bunelul când citea „Vokrug Sveta” pe prisa casei din Sângerei.)

Fiind la acest capitol am să-i trec pe listă și pe ceilalți scoțieni, titulari ai monumentelor din orașul vechi. David Hume, filozoful. Adam Smith, economistul. Robert Burns, poetul. Etc, etc. Pe militari și pe aristocrați nici nu stau să-i număr. În cele din urmă cred că Scoția despre asta e. Oamenii curajoși. Minți luminate. Spirit de aventură. Pricepere la bani.

Nu întâmplător i se spune Edinburgului  „Atena Nordului”. Prin constelația de oameni de litere și oameni de știință, Scoția a „generat” o agoră de personalități. Ele, mai mult decât simpaticele ziduri medievale, i-au dus vestea peste hotare. Imaginează-ți ce-ar fi Britania fără scoțieni? E greu.

În timp ce stau la hotel și-mi usuc pantofii, privesc un documentar despre un inventator scoțian care s-a luat să instaleze mașina cu aburi pe corabie. A testat cu succes invenția, dar reușita financiară nu i-a urmat. A falimentat. Alții au venit în locul lui să livreze vapoare Imperiei. Iată un scoțian exemplar. A încercat, n-a reușit, dar a bătătorit calea pentru alții mai norocoși. Admir această hărnicie a sufletului atât de rară pe Tărâmul Mioritic.

Ies în oraș cu pantofii uscați. Altă socoteală. Fac o tură pe High Steet până la Cannon Gate (apropo, află că „gate” nu vine de la englezescul „poartă”, ci de la danezul „gata” pentru „stradă). Prezint onorurile unei beri scoțiene, servită cu creveți și salată din avocado. Berea se numește Innis & Gunn. E tare drăcia și aduce ușor a scotch! Cum era și de așteptat, fiind păstrată în poloboacele de whisky. Dar e bună. Aromă fină, aburi de vanile și miere. Poezia asta-i dată pe etichetă, la mine nu ai de cerut explicații, dar confirm pentru orice eventualitate.

A doua zi – mare minune! Cer senin. Mă repăd cu aparatul de fotografiat în stradă. Repet turul din ziua precedentă cu un rezultat mult mai favorabil. Mă ogoiesc și beau o cafea cu plăcintă – micul meu dejun.

După care o i-au spre muzeul scriitorilor. Vin devreme și fiindcă încă nu e deschis stau în fața lui pe o bancă și citesc antologia de memorii culeasă de Dan C. Mihăilescu. Regina Maria mi se pare plină de sine. Martha Bibescu m-a vrăjit; Maria Cantacuzino m-a fascniat; Anița Nandriș-Cudla m-a dus cu gândul la bunica mea. Așadar, cu cartea se vine la scriitori acasă.

Acasă, însemnând la Robert Louis Stevenson, Robert Burns și Walter Scott. Toți trei au avut o influență asupra mea, dar RLS este de departe câștigătorul. A avut și o viață fascinantă. Elveția, Vestul Sălbatec, insulele din Oceanul Pacific. Sănătatea șubredă nu i-a fost opreliște. A fost îmormântat în Samoa. Îmi copii în carnet cuvintele care-i aparțin de drept:

„Să călătoreși cu speranța este un lucru mai mare decât să ajungi, iar adevăratul succes e munca.” (Robert Louis Stevenson)

Ce bine spus… Ține de o națiune mare să realizeze că succesul nu sunt banii sau statutul social, ci munca. To travel hopefully is a better thing than to arrive, and the true success is labour. Am să țin minte.

Aflu din muzeu că RLS a locuit timp de treizeci de ani pe Heriot Row, 17. Dau fuga într-acolo și găsesc o placă comemorativă. Văd golful undeva acolo jos, prea departe pentru a reuși într-acolo. Și totuși suficient de aproape pentru Stevenson care de acolo și-a croit drum până în Samoa.

Îndosariat la:marea britanie , adam smith, edinburgh, robert burns, robert louis stevenson, scoția, walter scott, whisky

Tu-ti-tu-tu

Sau two tea to two? Nu mai ține minte cum venea bancul respectiv. Dar mai bine ghicește ce-i în imagine. În poză e vitrina unui magazin din Regent Street, Londra. Un designer scăpat la libertate!!!

Simplu de-i genial. Ceaiul fiind o fiță britanică este clară și sugestia…

Dincoace e o vitrină dintr-un maganzin pentru copii:

Lipsesc niște personaje din Alice în Țara Minunilor. Trebuie neapărat să le găsesc. O să-i fac pe plac Ruxiței, care acum citește cartea și (o, slavă cerurilor!) îi place.

Pe curând.

Îndosariat la:eseuri, marea britanie , londra

Reflecții călătoare. Națiuni și armuri

Gata pentru Londra...

Pe biletul meu de avion scrie 8:40, iar pe orarul din aeroport – 9:40. Am dubii în privința orei decolării: sau tehnicienii din aeroport au încurcat-o rău cu schimbarea fusului orar sau Air Moldova nu a făcut calculul cumsecade. În tot cazul mai avem de așteptat în jur de o oră ceea ce pune în pericol conexiunea din Frankfurt.

În veceu miroase a fum. Normal că este interzis. Intră un tip care remarcă și el mirosul. „Aha, deci se poate fuma” remarcă tipul. Semnul de pe perete nu pare să-l intimideze.

Reflect asupra situației. Categoric, „cultura” moldoveană nu are nici un pic de respect pentru regulile scrise. Altceva dacă ar veni un milițian să spună: „Aruncă țigara!”. Cetățeanul nostru s-ar fi confirmat întocmai.

Revenim în sala de așteptare. Așteptăm. Nicio informație în plus. Pe tabloul de informație scrie impasibil: LAST CALL. Problema e că NOBODY IS CALLING. Observ cum la un anumit moment începe să se declanșeaze panica. Pasagerii sunt ceva mai agitați. Apare o tipă mai în vârstă cu ecuson care începe să explice ceva unui grup de pasageri. Grupul devine imediat de vreo sută de persoane. Nimeni nu aude nimic. În cele din urmă aflăm că zborul a fost amânat din cauza Frankfurtului (cum ziceam, am anumite dubii în această privință), respectiv, conexiunile urmează a fi „reconectate”. La insistența unor pasageri mai puțin experimentați tipa scrie ceva în rusă pe bilet. Îmi dau seama că e teoria chibritului, căci nu prea văd cum un funcționar din aeroportul din Frankfurt o să stea să descifreze caligrafia chirilică. E clar – o să fim la Londra mai târziu de ora stabilită. Ceea ce în fond nu e o problemă majoră.

Problema majoră este că schimbările nu sunt anunțate, panourile de informație nu sunt actualizate, iar lumea se ia după instrucțiunile improvizate ale sexagenarei. Străinii sunt dezorientați. Moldovenii par să fie tranchilizați de „spravka” emisă de responsabila companiei. Cum ziceam – lipsă de respect pentru regula scrisă / încredere oarbă în oameni în uniformă.

Discut cu soția această descoperire antropologică recentă odată ce ne vedem îmbarcați în avion. Nu decolăm căci se pare că cineva mai rescrie încă conexiunile.

Încercăm să înțelegem specificul național. Noi, care suntem mai tineri și mai umblați, ne adaptăm relativ ușor și ne putem călăuzi fără probleme prin sistemul de semne aeroportuare. Babacii se încâlcesc în ele. E și logic.

La prima mea „ieșire” în lumea civilizată urma să întâlnesc un grup de colegi în Viena. Ne așteptam unul pe altul în oficiile Băncii Austriei. Urma să ne ia cineva de acolo și să ne ducă cu autobusul la Weissenbach. Aveam timp berechet. Puteți să ghiciți că nu am trecut pe lângă veceu. Anume acolo s-a produs prima mea confruntare cu Occidentul. Robinetul nu se pornea măcar crapă. L-am sucit, l-am presat, l-am tras. Nimic. Mi-am zis: nu ies până ce nu mă spăl pe mâini. Peste o habă de vreme s-a întâmplat miracolul. Apa a curs. Era un robinet cu fotoelement. De atunci, când se întâmplă să călătoresc, mi-am stabilit drept regulă să mă clarific cum funcționează orice mărunțiș. La hotel, prin veceuri, în locuri publice. Acum îmi imaginez că pentru generația părinților noștri lucrurile nu au stat la fel de simplu.

Dar suficient despre regulile neauzite de nimeni.

Apropo că stau în aeroport, îmi aduc aminte de o altă descoperire, mai veche:

Națiuni și armuri

M-am întrebat tot timpul de ce cetățeanul estic și, mai ales, cel din fosta URSS se face descoperit imediat. Ce trăsături fiziognomice are de este atât de reperabil? Indiferent dacă e azer, iacut, velikorus sau moldovean stă scris pe fața lui – suntem de-ai noștri. Îmi dau seama că „ai noștri” nu au trăsături faciale deosebite ci, pur și simplu, au o altă mimică. Occidentalul – de la portughez la scantinav – este insondabil. Cei trece prin minte, numai el știe. „Omul nostru” în schimb e deschis ca o carte – buimăceală, timiditate, supărare, orgoliu, ranchiună – toate, de la bune la rele, sunt scrise pe fața lui.

M-am gândit la armuri. Faptul că occidentalii (la o adică, până și japonezii) au purtat armuri le-a erodat expresiile faciale. Acum au niște fețe de parcă tot în armură s-ar afla. Cred că de aici se trage. Rusul, în șapcă, de unde să învețe el deprinderea de a-și ascunde sentimentele. Ce are în minte, se reflectă pe chip.

Asta e mica mea teorie. Între timp remarc că aeroportul din Frankfurt și-a pierdut luciul de altă dată. Sălile de așteptare pentru pasagerii clasa business sunt goale, cele pentru muritorii de rând – se repară. Lume puțină, rânduri lungi, securitate sportită, criza e în toi.

C’est la vie…

Îndosariat la:marea britanie , aeroport, armuri, frankfurt, impresii de călătorie, londra, reguli, specificul național

Religia şi ateii

O temă dificilă, care îmi dă târcoale de o vreme şi pe care, cu riscul de a-i supăra pe unii amici mai evlavioşi, am să încerc să o abordez. Tacticos. Fără urmă de fanatism.

Ca să fiu onest până la capăt trebuie să mă consider mai degrabă ateu. Sau agnostic deşi, pentru mine diferenţa nu e principială. Adică, accept cu mare convingere faptul că există o lume dincolo de capacitatea noastră de a înţelege. Sunt o grămadă de lucruri neexplicate de ştiinţă şi, poate că, inexplicabile ca atare. Rigla pe care o folosim nu se pretează. Deci, “inexplicabile” până nu facem rost de o riglă mai performantă. De la a accepta acest lucru până la admite o reliogizitate concretă e cale lungă. Isus, Buddha, Zeus, Quetzalcoatl… Toate-s într-o măsură mai mare sau mai mică nişte mitologii. Pentru mine. Pentru alţii – nu. Şi accept acest lucru.

Înţeleg nevoia de religie pe care o simt anumiţi oameni, printre ei – prieteni. E foarte greu să fii o persoană etică în lumea modernă. Criteriile moralei sunt fluide. În fiecare situaţie trebuie să redescoperi soluţia etică. Nu e simplu. Religia rezolvă această problemă. Ea conţine răspunsurile. Că-s bune, că-s rele, este oarecum irelevant pentru credincioşi. Credinţa anihiliează această dilemă.

Din acest motiv îi înţeleg pe credincioşi. O axă morală solidă şi invariabilă este preferată în faţa unei căutări interminente de soluţii etice. Eu îi înţeleg. Dar mă înţeleg credincioşii pe mine?

Căutarea de soluţii mă defineşte ca persoană. “ΓΝΩΘΙ ΣΕΑΥΤΌΝ” era notat în templul lui Apollo din Delfi. Cunoaşte-te pe tine însuţi. Îmi place această cale. Îmi place să fiu liber să o urmez. Dar vin ăştia şi-mi spun că este necesar să avem lecţii de religie în şcoli.

Logica lor e simplă. O calitate e preferată lipsei unei calităţi. Creştinul are credinţa. E o calitate. Ateul nu crede. Deci nu are nici o calitate. Într-un sistem binar creştinul e cel care câştigă unitatea, iar ateului i se alocă zeroul. Mă enervează acest silogism. A fi ateu este o opţiune morală. În acest sens este egal în drepturi cu a fi creştin. Nu e un zero. Aşa că, please, nu veniţi peste dreptul meu de a fi ceea ce sunt. Un creştin care mă obligă să fac mătănii e la fel de penibil ca un ateu care transformă bisericile în săli de sport. (Sunt şi creştini capabili să facă acest lucru, dar asta e altă poveste.)

P.S. Scriu această postare cu ocazia faptului că José Saramago, un scriitor pe care îl respect a lansat o nouă carte întitulată “Cain”. Cu prilejul lansării, deţinătorul Premiului Nobel a emis următorul argument:

“Biblia este un manual de rele învăţături, care au exercitat o influenţă puternică asupra culturii noastre şi asupra modului de viaţă. Fără Biblie am fi fost nişte oameni diferiţi şi, probabil, mai buni.”

E un punct de vedere. Ca să vezi ce avalanşă de critici o să provoace! Acum e momentul să vedem dacă creştinii pot trece testul propriilor “Versete satanice“.

Îndosariat la:eseuri , ateismul, biblia, josé saramago, libertate, religia în școli, salman rushdie, versetele satanice

Scriitori şi agende

Din toate romanele lui Shusaku Endo, recomand fără strop de ezitare "Samuraiul"

Am terminat de citit “Scandalul” de Shusaku Endo. Am răsuflat uşurat. Nu a fost o lectură tocmai plăcută. Miza romanului a fost să-mi zdruncine temeliile şi aici oricine ar opune rezistenţă. Shusaku Endo e un scriitor cu ambiţii dostoevskiene. Înseamnă asta că nu-mi place Dostoevski? Deloc. Dostoevski e bun la el acasă, în Rusia secolului XIX. Nihilismul, etcaetera. O reeditare a metafizicii dostoevskiene în Japonia secolului XX mi se pare forţată. Nelalocul ei.

În plus, Shusaku Endo este un scriitor cu agendă creştină. În acest sens, este amalgamat cu Greene şi Bernanos. Greene îmi place, de Bernanos nu am lecturat nimic. Nu-mi place ideea unei agende. Miza literaturii este să descopere sensuri noi (etice, filozofice, estetice) dincolo de o viziune rigidă a lumii. Altfel, seamănă cu un joc în care din start se cunoaşte cine e câştigătorul.

Şi Paulo Coelho este un scriitor cu agendă. Îl menţionez ca să-mi fac clară metafora. Are o agendă mai liberală, dar, oricum, ceea ce face nu este tocmai literatură. Dacă doreşti un lucru, întreg universul îţi vine în ajutorul tău (“Alchimistul“); nu poţi să-ţi trădezi vocaţia (“Al cincilea munte“); în viaţă faci ce pofteşti, nu te “înhami” în proiectul altuia (“Veronika se hotărăşte să moară“). Toate bune, însă seamănă prea mult a predică. Lucruri care se vor auzite când eşti îndrăgostit sau când te relaxezi pe plajă, însă care, fiind puse pe cântarul raţiunii par destul de dubioase. Întreg universul mă ajută. Adică cum? Şansa mea a fost să-l citesc pe Coelho în cele mai neaşteptate locuri: “Veronica se decide să moară” în Elveţia; “Al cincilea munte” la Moscova; “La râul Piedra am stat şi am plâns” în Austria. O cărţulie de Paulo Coelho este indispensabilă într-o călătorie (la fel ca periuţa de dinţi, cardul bancar şi paşaportul), dar prea încearcă dânsul să mă convertească. Asta numesc eu agendă. Şi nu mă las convertit.

Am vrut să scriu despre Shusaku Endo, dar am scris despre Paulo Coelho. Închid paranteza. Deci: agenda.

Agenda lui Shusaku Endo este cea de scriitor creştin. Are un fix asupra păcatului. Are conştiinţa faptului că oamenii sunt slabi şi că, dacă ar fi avut un pic mai multă tărie de caracter oamenii, lucrurile ar fi mers într-o veselie. Păcatul e uman; păcatul este speranţa renaşterii spirituale. În “Scandalul” Endo realizează că păcatul este doar partea introductivă a poveştii. În afara lui, există Răul. Un rău demoniac care ne stă în fire şi erupe în clipele de furie. Este vorba de tanathos dacă să ne luăm după Sigmund Freud. Este vorba de afterdark-ul lui Haruki Murakami.

Şi totuşi, în pofida intenţiei oneste de a pune punct agendei şi de a îmbrăţişa un proiect mai ambiţios, impresia mea a fost asta: Shusaku Endo nu ştie despre ce vorbeşte. La fel ca şi Coelho în “Unsprezece minute“. Deraiază. I se pare că a nimerit ceva, dar e fals.

Sfatul meu e să rămâi la “Samuraiul“. Acolo Endo ştie ce spune. În pofida agendei.

Îndosariat la:asia , dostoevski, haruki murakami, paulo coelho, shusaku endo

Restaurare sau “evroremont” al monumentelor istorice?

În plan central – imaginea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Căuşeni, inscripţia „SEC. XVII"

Aflu de la televiz despre existenţa bisericii “Adormirea Maicii Domnului” din Căuşeni. Prezentatoarea zice că datează din sec. XVI-XVIII. Precizia asta mă nedumereşte un pic. Înţeleg dacă era vorba de piramida lui Hufu. Ce contează un secol două în istoria milenară a Egiptului Antic?! În raport cu scurta istorie a Moldovei, însă, m-aş aştepta la o datare mai exactă.

Banca Naţională, pricepută la a calcula media aritmetică (şi din economie de spaţiu, probabil) a procedat mai simplu – sec. XVII a zis banca, împăciuind ctitorii (din sec. XVI) cu zugravii (frescele datează din sec. XVIII).

O bisericuţă simpatică. Foarte veche. Era.

Cunoaştem şi numele zugravilor renascentişti – lucru rar în istoriografia artei autohtone: Stanciul Radu şi Voicul. Ne infomează monument.md:

Biserica “Adormirea Maicii Domnului” din Căuşeni a fost construită în secolele XVII-XVIII, avându-i ca zugravi pe Stanciul Radu şi Voicul, iar ctitori fiind Grigore Callimachi şi mitropolitul Proilaviei Daniil. Pictura locaşului datează din anul 1763. O particularitate distinsă a bisericii a fost aşezarea ei la un nivel mai jos de nivelul solului, ceea ce o făcea să pară adâncită în pământ. Nu este exclus ca această adâncire a bisericii să fi fost dictată de interdicţiile tătarilor stabiliţi în secolul XVIII la Căuşeni. Pereţii bisericii sunt integral acoperiţi cu frescă. Este un monument de o semnificaţie artistică şi istorică deosebită.

Şi ne oferă o imagine:

Însă această imagine nu coincide cu ce am văzut la televizor. După intervenţia culturii, monumentul a suportat un “evroremont” şi arată aşa:

Acum putem spune fără ezitare: biserica “Adormirea Maicii Domnului” sec. XVI-XXI.

Ce păcat…

Îndosariat la:digresiuni , biserici, cultură, monumente

Sezonul şvabilor e în toi

Sezonul şvabilor e în toi. O şvăboaică bănăţeană a luat Premiul Nobel. Se numeşte Herta Müller. L-a dus la Berlin, locul pe care îl numeşte casă. Sunt intrigat şi mi-am luat o carte de la Cartier. “Animalul inimii”. Cred că mai e un exemplar la Librăria din Hol. A scris despre dictatura ceauşistă. Eu zic că a scris pentru noi, români sau moldoveni.

Werner Schwab portretizat de Joseph Gallus Rittenberg. Seamănă cu o muscă.

Celălalt este un Schwab. Werner Schwab. Un tip dionisiac care a făcut dramaturgie. Puţină, dar mare. Scria noaptea cu muzica dată la maximum. În particular, asculta Einstürzende Neubauten. Un Bukowski austriac. S-a sinucis în noaptea de revelion. Avea 36 de ani. Muzica aia pe care o asculta e infernală. Nu mă miră că s-a sinucis.

Dar explică câte ceva despre piesa pusă în scena teatrului Eugène Ionesco de către Veaceslav Sambriş.

Irăna Boclincă, Dana Ciobanu şi Maia Grosu au fost în seara de 11 octombrie Grete, Erna şi Mariedl. Mie mi-au amintit de moirele greceşti, parcele romane şi nornele scandinave. Nişte zeiţe a destinului. Poate e pretinsă această comparaţie. Dar mie aşa mi-a venit. În tot cazul, trei femei diferite. Una ipocrită. Una lascivă. Una naivă. După partea introductivă, în care facem cunoştinţă cu cele trei figurante, suntem avizaţi:

Viaţa e cinstită şi le arată oamenilor din ce e făcută şi cînd ai băgat odată mîna în closet, atunci îţi dispar dintr-odată toate spaimele îngrozitoare, atunci ai un sentiment ca şi cum ai da mîna cu un om.

Apoi începe divinaţia. Femeiele încep prin a-şi comunica una alteea fanteziile. Ceea ce iniţial pare a fi un joc, prinde viaţă. Adevărul iese la suprafaţă. Erna este dispreţuită de propriul său fiu comis-voiajor; Grete este acuzată de propria fiică pentru faptul că nu a prevenit violurile repetate ale tatălui său. Fiul Ernei e beţivan; fiica Gretei a fugit de acasă. Mariedl (cea cu latrina) naşte acest adevăr şi pentru respectivul fapt este omorâtă de primele două.

Fiecare om din ţara asta are un cadavru îngropat la el în pivniţă.

Nu asta face literatura? O divinaţie, care începe ca un joc inocent şi se termină prin revelarea adevărului? Ba nu, nu se termină. Căci odată scos la iveală adevărul, oamenii se fac că plouă. Pruncul lui Mariedl este adevărul nou-născut care rămâne acolo în pofida faptului că născătoarea lui este sacrificată. Fiecare om din ţara asta are un cadavru îngropat la el în pivniţă.

Piesa asta nu este pentru cei cu inima împăcată. Iar autorul ei s-a sinucis la 36 de ani. În noaptea de revelion.

Îndosariat la:eseuri, europa de est, teatru , herta müller, werner schwab

Cronica păsării-arc playlist

Ştiţi că Haruki are chestia asta – să introducă în cursul lecturii referinţe literare, muzicale, cinematografice. Le-am numit murakamişlâcuri şi chiar am găsit că sunt simpatice. Aşa e viaţa omului – eşti obosit sau supărat şi auzi nitam-nisam un Jamming de Bob Marley. Sau un Englishman in New York de Sting. Şi pasul devine mai sigur, şi viaţa devine mai plină. Să zici că nu contează e absurd. Universul ne transmite semnale şi ritmul vieţii se ia după ele. Volens nolens.

Fiindcă am citit Cronica pentru a doua oară aveam răgazul să spicuiesc toate referinţele muzicale întâlnite în mersul lecturii. Iată-le:

1. Giacchino Rossini – La gazza ladra (p. 7)
2. Herp Alpert – Plaja din Malta (nesuferită, p. 43)
3. Percy Faith – A Summer Place (p. 60)
4. Andy Williams – Hawaiian Wedding Song (p. 86)
5. Andy Williams – Canadian Sunset (p. 86)
6. Robert Maxwell – Ebb Tide (p. 193)
7. Beatles – Eight Days A Week (p. 194)
8. Ceaikovski – Serenada pentru coarde (p. 293)
9. Schumann – Pasărea profet din Scene din pădure (p. 293)
10. Burt Bacharach – The Road to San José (p. 377)
11. Frank Sinatra – Dream (p. 383)
12. Frank Sinatra – Little Girl Blue (p. 383)
13. Mozart – Flautul fermecat (p. 461)
14. Bach – Ofranda muzicală (p. 501)
15. Haendel – Concerto Grosso (p. 557)

Nu prea mă pricep la muzica clasică, însă “Coţofana hoaţă” de Rossini este feerică. Vezi şi tu cum e:

Îndosariat la:asia, music , bob marley, haruki murakami, rossini, sting

Ursoaica de Madrid căutătoare de zen

Pe stema Madridului o ursoaică culege căpşuni din pom. Se pare că există într-adevăr acest arbore de căpşuni (madroño în spaniolă; земляничное дерево în rusă). Acum ursoaica căpşunară s-a transformat în ursoaica cu zen, iar stema Madridului s-a încurcişat cu simbolul filozofiei zen – cercul ensō.

În esenţă, ensō este un cerc. Asta şi înseamnă din japoneză. Dar nu este un cerc perfect matematic. Aici sfârşitul liniei se suprapune începutului formând acolo o imperfecţiune care este specifică universului nostru. Acolo unde începutul coincide cu sfârşitul ia naştere ceva nou! Aşa se speră.

Ensō mai simbolizează şi neantul. E curios cum ursoaica îl caută cu stăruinţă în pom, având în vedere că ceea la ce râvneşte este în esenţă NIMIC.

Madrizen (c)

Îndosariat la:design , ensō, madrid, madrizen, nimic