Servus

Adio wordpress. A fost bine, dar am crescut. O să celebrăm majoratul pe situl nou: http://www.madrizen.com. Actualizați blogroll-ul și semnele de carte. Mare mersoi pentru 852 de comentarii. Cei 15,905 de vizitatori – vă aștept la adresa nouă. O să fie interesant.

Iată o poză:

Am început îmbrăcați în pielea goală.

Bundarhai.

Celălalt cu țigara sau Avatar peste 20 de ani

Am început să privesc quadrilogia „Aliens” din cauza lui Žižek. În „The Pervert’s Guide to Cinema” (2006)  el face o remarcă în privința arhetipului Celuilalt în psihologia maselor folosindu-se de imagini din „Aliens”. Nu țin minte exact ce spunea. În tot cazul era vorba de un lucru insondabil și înfricoșător.

Păi iată. N-am știut că regizorul lui „Aliens” este același James Cameron care face actualmente zarvă cu al său „Avatar” (2009). Un lucru care m-a amuzat enorm în primele 20 de minute (după 20 de minute am schimbat filmul pe altele, mai actuale) a fost decorul care semnăna perfect cu un aeroport american din anii 80. Filmul e din ‘86. Pretinde a fi despre viitor, însă toate instalațiile acestea greoaie din plastic și metal sugerează mai degrabă trecutul decât viitorul. Mai mult ca atât, personajele principale fumează într-o veselie! Acum pare inimaginabil saltul pe care l-a realizat umanitatea. Eu m-am lăsat de fumat cu un an în urmă, dar îți dai seama că, în viitorul imaginat astăzi, omenirea nu mai fumează cu desăvârșire. Cu siguranță vor exista alte vicii, dar cele din ‘86 – categoric nu.

Același lucru m-a suprins când urmăream „Star Trek: The Next Generation”, un serial SF care mă pasionează. Îmi plac epizoadele vechi cu Data și Căpitanul Picard, dar le privesc și pe cele mai noi – „Star Trek: Enterprise”. În serialul vechi din anii 80, Picard se adresează întotdeauna formal lui Data: Engage, Mr. Data. Aye, sir. În Enterprize nici urmă de asemenea formalism. Archer este un căpitan modern care uneori mai țipă la subalterni, le cere părerea și se scuză dacă o dă în bară. Cu alte cuvinte, un boss corporatist tipic zilelor de astăzi.

Incpacitatea de a ne imagina viitorul e remarcabilă. Nu știm care vor fi viciile din 2050. Nu știm ce se va purta, care vor fi coafurile. Orice-am face, tot ce producem e trecutul.

Deci, iată la ce m-am gândit. Refuzul meu de a privi „Avatar” l-am făcut public. Corăbiile sunt arse și cale înapoi nu e. Deși, admit, sunt curios.

Parte din motivația mea e legată de impertinența reclamei: după Avatar, filmul nu va mai fi ce-a fost. Măi, neghiobie! Și dacă mie îmi place ce-a fost? Îmi plac Elizabeth Taylor și Sofia Loren. Îmi plac filmele lui Almodóvar și Jim Jarmusch. Tarkovski la urma urmei? Adică de azi înainte vom privi cu toții păpușelele tridimensionale ale lui Cameron și ne vom minuna cât de vii par? Plictisitor.

Cealaltă parte din motivația de a boicota „Avatarul” ține de isteria în masă pe care o produce. Ultima lună am văzut peste 30 de postări pe bloguri, inclusiv de la tipi și tipese pe care îi/le respect. Cei asta? Ultima isterie s-a produs la „Titanic” (1997). Tot Cameron e vinovatul. Și atunci l-am boicotat. L-am privit doar într-o stare de mahmureală profundă când să ajung la telecomandă îmi era cu neputință. M-am convins că nu pierdusem nimic. Apoi toți au început să-și bată joc de „Titanic”.

Am luat o decizie importantă. Am să privesc „Avatar” peste 20 de ani. La Moldova 1. Atunci când filmul va fi cu adevărat altfel. Și am să mă prăpădesc de râs.

P.S. De fapt, intenționasem să scriu despre animația rusească/sovietică.

You lookin` like breakfast

De la Rumpus auzite (și văzute). Un clip foarte amuzant, cu tente erotico-satirice și lipsit de corectitudine politică.

Holla! Holla! Holla!

You the cheese on my baguette,
The jelly on my bread
The French on my toast,
Where the ho`s at
Bitch, you breakfast…

Am râs la micul dejun. Prelungește viața.

Investigațiile mele despre Le Le nu au dus nicăieri, adică au rămas la faza infantilă a youtubului. În schimb am aflat că grafica aparține ilustratorului olandez Parra. Adică, Pieter ‘Parra’ Janssen. Amsterdam. A nu se confunda cu vestiții chilieni Parra: Nicanor și Violeta. Omul nostru e un gen de legendă urbană. Nici un cuvânt despre Cartierul Felinarelor Roșii. Compania pentru care lucrează Rockwell Clothing se pare că îl ține sub tejghea.

Așa că iubiți-l și blestemați-l. E Parra.

BOOM!

Călăuzit de doi regizori de film austrieci, Michael Haneke și Stefan Ruzowitzky și unul german, Uli Edel, parcurg un secol de istorie a Germaniei: primul război mondial, nazismul și protestele studențești din anii ‘60 culminate cu așa-numita Deutscher Herbst din ‘77. Fac escală într-un capitol despre istoria terorismului.

1913-1914 Das weiße Band

„Panglica albă” (2009), reproduce atmosfera ermetică specifică filmelor lui Ingmar Bergman. Ne aflăm într-un cătun din nordul Germaniei. Anno domini 1913. Toate personajele sunt sătenii și copiii acestora. Ultima vreme în sat se petrec lucruri bizare, ba chiar moribide. Cineva întinde o sârmă între doi copaci, astfel încât Doctorul, care se întorcea călăre din oraș suportă un grav accident în urma căruia își traumează o mână. La fabrica aflată în posesia Baronului are loc un alt accident – letal pentru o muncitoare. Pe cât de accidentale sunt aceste „accidente”? Zvonurile se răspândesc ca o viforniță, apoi se sting de la sine fără ca adevărul să iasă vreodată la iveală.

Copiii, în particular copiii Pastorului, sunt pedepsiți cu exces de zel pentru „micile păcate” în timp ce crimele reale rămân în obscuritate. O panglică albă li se leagă de haină copiilor păcătoși, pentru ca aceștea să-și aducă aminte de puritatea pe care au pierdut-o. Nici vorbă despre prezumpția nevinovăției. Tradiția patriarhală face ca autoritatea Baronului și autoritatea Pastorului să fie intangibile, dar cei pătimiți găsesc o cale de a-și face auzită vocea.

În timpul unei festivități la care participă toți sătenii, băiatul Baronului, Sigi, dispare în compania altor copii, fiind găsit, într-un târziu, în pădure, legat de un copac și schingiuit cu ferocitate. La fel ca și în celelalte cazuri, identitatea făptașului rămâne un mister. Se pare că, negăsind un mijloc de a veni de hac celor puternici – Doctorul, Pastorul sau Baronul, mânia cade asupra celor slabi – copilul bastard al Doctorului, canarul Pastorului și feciorul Baronului.

În finalul filmului, se anunță începutul Primului Război Mondial, iar pentru locuitorii satului acesta vine ca un fel de izbăvire. Crimele rămân nerezolvate…

Aici Haneke varsă lumină peste dubla origine a terorismului: 1. intangibilitatea puterii – cei puternici au dreptul să „distribuie” pedepse, în timp ce pedepsiții nu au dreptul să se apere; 2. imposibilitatea răzbunării – pătimiții nu au suficientă forță pentru a se răzbuna pe cei puternici decât printr-un proxy, un ceva sau cineva la care cel puternic ține morțiș (copilul sau canarul).

Însă e de menționat că terorismul mai are o trăsătură specifică: făptașul vrea să fie cunoscut, acesta e felul lui de a anunța că contractul social nu mai este valabil. În filmul lui Haneke, însă, făptașul rămâne învăluit de mister. Poate tocmai de aceea regizorul vorbește despre „originile oricărui fel de terorism, fie el de natură politică sau religioasă”. Deci originile lui morale, nu terorismul așa cum îl aflăm în ziua de azi.

Interesantă abordare… Revenind la actualitate, observ că, pe cât de diferite nu ar fi situațiile, cele două elemente sunt indispensabile fiecărui „caz” de terorism. Cu statul, leviathanul, nu se poate trata de la egal la egal, lucru care îl plasează deasupra Legii (legii sau eticii, indiferent cum numim contractul social pe care ne obligăm să-l respectăm). Există o asimetrie periculoasă în raportul de forțe: lui Bin Laden is se interzice să ucidă; lui George W. Bush i se permite să ucidă (pedeapsa capitală, intervenția armată neautorizată de Națiunile Unite). Osama îl declară în afara legii pe Bush (orice canon diferit de Constituția SUA e bun pentru asta – Coranul, Das Kapital) și face ce vrea. De fapt teroristul prin acțiunea sa caută să rupă contractul social pe care îl consideră încălcat. Dar neputând să distrugă leviathanul, teroristul alege ținte mai modeste – o benzinărie, o stație de trenuri, un supermarket. Suferă nevinovați, dar păcatele se pun pe seama leviathanului oricum.

1936-1945 Die Fälscher

„Falsificatorii” (2007) nu tratează nemijlocit despre terorism deși, de asemnea, aduce în vizor o problemă etică interesantă. Într-un lagăr de concentrare nazist este adus cel mai vestit falsificator de bani și documente din Berlin. Este un evreu, Sorowitsch, se mai întâmplă. Sub conducerea lui, un grup de deținuți are misiunea de a falsifica lira sterlină și dolarul american pentru a destabiliza economiile alianței anti-fasciste. „Evreii falsificatori” locuiesc în lagăr în condiții priveligiate. Sunt tratați cu același dispreț de fasciști, dar li se permite să joace ping-pong duminica și să doarmă în așternuturi moi. Cu condiția că produc bancnotele cu pricina.

Unul din deținuți, zis „Burger”, decide să saboteze operația. El înțelege că acceptând jocul naziștilor, el colaborează cu inamicul, micșorând șansele pentru toți evreii. Pe de altă parte, din cauza sabotajului său, colegii săi falsificatori riscă să fie exterminați. Pe cine să salveze: pe toți evreii sau pe cei care-i sunt aproape?

Între timp Sorowitsch „re-inventează” dolarul și negociază cu naziștii medicamente pentru un coleg de cameră bolnav de tuberculoză. În mod sigur, opțiunea lui este salvarea aproapelui. Așadar, cine e eroul – Sorowitsch sau Burger?

Film polemic care, inevitabil, îi va împărți pe spectatori în două tabere – pro-Sorowitschi și pro-Burgeri. Dar și unul și celălalt ne sunt simpatici, prin urmare nu pot „citi” mesajul decât într-un singur mod: să fim toleranți; există situații în care etica formală este suspendată. Orice decizie e justificată, dar important e să asumăm și consecințele.

Interesant, însă în viața reală, nu prea mă văd în situații, în care etica mea personală să fie suspendată. Dar să nu uităm de toleranță!

1967-1977 Der Baader Meinhof Komplex

În „Complexul Baader Meinhof” (2008) ni se prezintă Germania post-fascistă, prosperă din punct de vedere economic, dar susceptibilă de revenirea la formatul polițienesc de conducere a națiunii, fie și sub auspiciile Americii.

Tineretul este libertin, îl idolatrizează pe Mao, îl susține pe Ho Chi Min și protestează împotriva intervenției militare în Vietnam.

(Am să deschid o paranteză aici, pentru că vreau să menționez un paradox pe care ni-l comunică Andrei Codrescu (The Living Conditions of the Gods): către sfârșitul anilor 60, Occidentul și Orientul s-au sincronizat într-un mod aproape miraculos. Prin Orient mă refer aici la Europa răsăriteană, adică la tot ceea ce, dincoace de Prut, se numea „lagărul socialist”. E drept, tinerii din Europa de vest l-au canonizat pe Che și s-au declarat de stânga, în timp ce tinerii din est oscilau spre disidență anti-sovietică, însă mijloacele și melodiile lor erau vădit asemănătoare. Babyboomerii din ‘68, de o parte și de alta a cortinei de fier lucrau la marea lor operă – contracultura. De fapt, cu atâta zel s-au aruncat occidentalii spre stânga, iar contrapartida lor din „lagărul socialist” spre dreapta, încât (aici vorbesc io, nu Codrescu) o horă a unirii pe Odra era ca și inevitabilă.)

Iată și Julio Cortázar în „Cartea lui Manuel” vorbește despre același lucru. Necisitatea, aproape fiziologică, a unei revoluții, a unui BOOM! Unui reload cum ar zice Hilary.

În mod cert, „necesitățile fiziologice” ale organelor de poliție s-au dovedit a fi altele.

Boomul se produce cu ocazia vizitei șahului în Berlinul de vest. Protestele studențești sunt interpretate greșit de poliție, se produc victime, arestări. Ultima picătură este atentatul asupra liderului mișcării studențești Rudi Dutschke, atentant care s-a produs după ce guvernul îl declarase inamicul public Nr.1. În consecința brutalității represaliilor ia naștere organizația teroristă vest-germană RAF. Rote Armee Fraktion. La baza ei stau Andreas Baader și Gudrun Ensslin. Ulterior lor li se alătura jurnalista Ulrike Meinhof.

Merită să mai amintesc că din aceste momente pelicula devine aproape document?

Filmul pică foarte actual deoarece până în prezent se crede că războiul împotriva terorismului are sorți de izbândă. Are, dacă încetează a fi doar război. Aici e important să reținem o remarcă făcută de șefului securității vest-germane, care la un moment dat afirmă că este necesar să se lupte cu terorismul și nu cu teroriștii și că terorismul este produsul unui stat care nu dorește să se reformeze. Intuiția îmi spune că această afirmație, deși fantezistă în gura unui șef de securitate, trădează propriul credo al regizorului.

Vânătoarea asupra membrilor RAF nu este fără succes. Sunt arestați până și membrii nucleului RAF însă, ciudat lucru, mișcarea nu se stinge. Unul din deținuți declară greva foamei și moare în închisoare. Imediat devine un cristos al mișcării teroriste. Încercările de ai pune în libertate pe membrii rămași în detenție nu contenesc. Printre cele mai răsunătoare se numără uciderea bancherului Jürgen Ponto în urma unei răpiri nereușite; răpirea șefului patronatelor germane Hanns-Martin Schleyer, luarea ostaticilor din cursa Lufthansa 181. Când devine evident că tentativele de ai pune în eliberare duc la noi victime printre civili, membrii RAF aflați în detenție își pun capăt zilelor.

Ce să mai vorbim, se dovedește că Vestul are propriul său Tiananmen. Uite-așa.

În concluzie, zic yo că filmul merită a fi văzut, măcar și pentru faptul că Uli Edel face autopsia completă a terorismului pe baza unui studiu de caz.

Nu cred să-i dea Oscarul. E prea controversat pentru America.

Lista cu cetacee

Numește-mă cum vrei, dar „Moby-Dick” îmi amintește grozav de o listă de inventar. Ai impresia că grija principală a lui Herman Melville, era să nu uite vreun detaliu în afara romanului, de parcă, realmente, scrierea lui trebuia să devină o călătorie lungă fără escale. Lucrurile stau cam așa:

- Nantucket.

- Prezent.

- Treci la capitolul descrieri geografice.

- Queequeg.

- Da, domnule.

- Capitolul personaje.

- Ahab.

- Ce dreacu?! Io sunt căpitanul acestui vas!

- Pagina 118.

- Narval.

- Aici sunt.

- Capitolul cetacee.

Și așa mai departe în spiritul respectiv. Sunt la pagina 150 și ceea ce mi se așterne în fața ochilor este o cameră de așteptare. Avem în ea o grămadă de valize, cufere, lăzi, rucsacuri, geamantane, care conțin toate aceste lucruri aduse de Herman Melville în strictă conformitate cu lista de inventar. Nu intenționez aceasta ca pe o critică, căci textul mă amuză la infinit și savurez tenacitatea și umorul cu care Melville compune această listă. Ca să aduc un exemplu, am să remarc doar că, după Melville, o cetacee poate avea o conduită de gentilom, în timp ce alta se poate purta prea bine precum un bandit.

Efectiv, toată procedura îmi amintește de faza pregătirii corabiei Pequod pentru voiaj. Principala figurantă la această fază era mătușica milostivă, sora căpitanului Bildad, care se făcea responsabilă de faptul ca echipajului să nu-i lipsească te miri ce pe durata călătoriei.

O dată o vedeai sosind la bord cu un borcan de murături, pentru cămara bucătarului; altă dată aducea un mănunchi de pene de gâște pentru biroul comandantului, unde era locul jurnalului de bord; a treia oară sosea aducînd un sul de flanea pentru încins mijlocul celui ce va suferi de reumatism. („Moby-Dick”, Capitolul XX)

Exact ca o mătușică milostivă Melville ne poartă de grijă să nu abordăm această lectură fără a cunoaște, barem, diferența dintre un cașalot și o balenă cu cocoașă!

Simpatia mea pentru Herman Melville devine de-a dreptul nemărginită în momentul când aflu, de la Jorge Luis Borges, că autorul lui „Moby-Dick” nu are nimic în comun cu un scriitor de oficiu:

Vlăstar al unei vechi familii scăpătate, cu o severă tradiție calvinistă, și-a pierdut tatăl la treisprezece ani. Când a împlinit nouăsprezece, a pornit în prima dintre lungile sale călătorii pe mare; s-a dus ca marinar până la Liverpool. Căpitanul se purta foarte aspru cu oamenii de la bord; Melville a dezertat pe una dintre insulele Pacificului. Locuitorii, care erau canibali, l-au primit să stea printre ei. O sută de zile și o sută de nopți a trăit acolo, până când l-a răscumpărat o corabie australiană. La bordul acestei corăbii, Melville a condus o răzmeriță. În 1875 s-a întors la New York. (JLB, „Biblioteca personală”)

Uite-așa o listă de peripeții.

Tot Borges, în felul său laconic, suflă vânt în pânzele lecturii: „Melville avea, ca și Colridge, obiceiul disperării. Moby Dick este, de fapt, un coșmar”.

Între timp, pe 9 ianuarie curent la New Bedford Whaling Museum se pune la cale un Maraton Moby-Dick pe durata căruia romanul va fi lecturat non-stop timp de 24 de ore. Cei din Boston pot să profite de ocazie.

Iar desenatorul Matt Kish, între timp, ilustrează zilnic câte o pagină din Moby-Dick.

Navigăm mai departe.

Înșiră-te mărgăritare!

În continuarea temei lansate în postarea precedentă, Turcul Pistolar și cu mine, ne-am lansat într-un abordaj de temut al rafturilor din biblioteca personală. Am găsit inter alia cărți pe care le-am procurat de dragul copertelor și, lucru esențial, cărți care nu m-au dezamăgit!

Îmi înșir aici mărgaritarele:

Iat-așa o duzină.

Ex libris

Recunosc. Dragostea mea pentru cărți poartă o tentă fetișistă. Sunt capabil să cumpăr o carte și pentru simplul fapt că coperta m-a cucerit. Realizez, desigur, că nu haina, ci conținutul e ceea ce contează cu adevărat, dar pentru acei autori din care doresc să fac o bibliotecă, găsesc excepția justificată.

Îți aduci aminte de fraza din „Clubul Dumas” de Arturo Pérez-Reverte? Aparţine fraţilor Ceniza – gemeni toledani, a căror meşteşug era restaurarea cărţilor vechi. Verdictul acestor bătrânei simpatici a fost apocaliptic: cărți de rahat, pe hârtie de rahat. Arturito își permite să-și facă de cap, lucru iertabil pentru un connoisseur, dar chiar așa – există cărți care pe mine, cititorul, mă fac să mă rușinez pentru scriitor.

Parafrazând vorba rusului, cărțile sunt primite după copertă și petrecute după conţinut. O copertă adecvată nu este numai un instrument de marketing (e și asta, ca orice ambalaj), dar și un lucru care creează o anumită atmosferă. Nu-i secret, unii autori se citesc bine atunci când îți cad sub mână în momentul când dispoziția ta e adecvată lecturii. Iar coperta, obiectul prim care sare în ochi, se face responsabilă de acest lucru. Crearea atmosferii carevasăzică.

De Republica Moldova nu e nimic de spus la acest capitol în afara faptului că unicele mostre care stârnesc interesul sunt cărțile pentru copii. În rest e jale. În România jalea a ținut cam până recent. Edițiile ceaușiste te fac să plângi de milă. Nu mai conta coperta – filele sunt cele care-și luau zborul spre punctele cardinale la cea mai mică atingere. Acum lucrurile stau comme ci, comme ça, deși copertele creative de la edituri tinere Curtea Veche, Leda, Trei și hardcoverul produs de Polirom sau RAO indică elocvent că suntem pe calea cea bună.

Improvizez aici un Top Copertă de Carte 2009 pentru ca editurile să țină minte – hăinița contează.

Cum ziceam, e un top improvizat. Nu pretinde la adevăr în ultimă instanță. Nu am fost foarte strict în privința anului (cărticica de la Leda e din 2006) și nu am acoperit tot spectrul editurilor.

Ceea ce editurile bătrâne (Humanitas, Polirom, RAO) pot învăța de la cele tinere este că nu doar imaginea, ci și fonturile sunt parte din copertă, iar aranjarea orizontală a lucrurilor nu este singura opțiune admisă. Aș mai fi răscolit eu printre titlurile de la Leda, dar păcat că nu reușește să procure nume mari printre autorii publicați. Încă, zic io, căci Curtea Veche deja.

Pentru inspirație mai vezi și pe-aci:

• Best Book Cover Palettes of 2009
• Atomic Anadolu Pop – 25 Book Covers from Turkey
• Borges’s Library of Babel
• utterly fab book covers found here
• My Favorite Book Covers of 2009
• The Nabokov Collection
• Each book first begins with a little idea

Asta e – pământul nu e plat, iar dacă imaginație lipsește, mai bine folosești Arial 10 Negru pe o filă A4 albă.

În pat cu Sherlock Holmes

Harry Potter? Mi-a plăcut. Unu, doi, trei, patru, cinci și șase. I-am așteptat apariția în fiecare an. Bineînțeles că aștept Nr. 7. Pirații Caraibelor? I-am adorat. Un-doi-trei. I-am luat lui Ruxi o joacă de pirați și am săpat în piatră roză timp de câteva ceasuri ca să-i găsesc comoara de plastic. Mi-a plăcut Matrix. Am privit-o repetat astă vară. Mi-au plăcut oamenii X. Mi-a plăcut Busola de aur. Mi-a plăcut Epoca de Gheață. Mi-a plăcut Madagascar. Mi-am „procurat” copii ca să pot merge cu ei la cinema ca să savurez aceste delicii fără ca să par ridicol.

Și Sherlock Holmes (2009) mi-a plăcut la fel de mult ca toate celelalte. Se putea altfel?

Dar, indubitabil, există câteva ingrediente extraordinare în acest film.

1. Decorul. Pentru cineva care a vizitat recent Londra e un deliciu să vezi Tower Bridge în faza incipientă a construcției;
2. Muzica rrrupe. Hans Zimmer este un meseriaș vestit, dar în ideea asta de a combina muzica țigănească cu muzica celtică, Zimmer se întrece pe sine însuși. Muzica conferă Londrei imaginea pe care o merită – un centru al universului, un Babel al epocii industriale;
3. Robert Downey, Jr. ne prezintă un Sherlock haios, adică cool, o minte ascuțită, dar absentă atunci când devine captivă mrejelor iubirii. Puțin ce rămâne din imaginea detectivului pedant și calculat întruchipat de Vasili Livanov. Vioara și pugilismul. Sherlock cel nou boxează matematic, calculându-și 6-7 mișcări succesive. Acest truc e o găselniță minunată de-a lui Guy Ritchie.
4. Jude Law este un Watson evoluat. Din ucenicul nedumerit ăsta se transformă grațios într-un partener de nădejde, indispensabil pentru Sherlock Holmes.
5. Fabula. În mod vizibil noul Sherlock Holmes a împrumutat din aventura civilizatoare promovată de Dan Brown. Avem simboluri oculte și misionarism. Referințe cultural-istorice la fascismul iminent. Acolo unde Conan Doyle se animă cu rezolvarea unor cuburi Rubik elementare, Guy Ritchie edifică un Burj Al Arab.

Așadar, mi-a plăcut. 100%. Ce nu mi-a plăcut, însă, a fost modul matematic de a-mi procura această plăcere. Sunt aproape sigur că Slavoj Žižek nu ar pierde ocazia de a folosi cu acest prilej termenul de jouissance, pecetluit de psihanaliști. Un orgasm scurt, care e menit să fie dat uitării într-un timp record pentru a face loc pentru următorul. În ultima scenă a filmului se menționează profesorul Moriarty. Ooo! Asta înseamnă că suntem deja îndreptățiți să salivăm intens în așteptarea sequelului. Filmul nu doar că ne satisface, ci ne și dă întâlnire pentru o dată ulterioară. Ai crezut că ai mers la un film, dar în realitate ți-ai procurat o amantă.

Prin contrast, filmele sovietice sunt exemplar de… monogame. În fiecare an, cei născuți în URSS privesc fidel Ирония судьбы, или С лёгким паром! și Служебный роман găsind plăcerea în reeditarea dialogurilor favorite. Acolo unde Hollywood oferă o amantă pentru o noapte sau trei, cinematografia sovietică oferă o căsătorie legitimă și pe viață.

Filmele est-gername despre Winnetou, avându-l pe Gojko Mitić în rolul principal și acum îmi trezesc o pasăre în suflet. Interesant, copiilor mei li se va întâmpla această minune în raport cu Harry Potter? Mă îndoiesc.

Una furtiva lagrima…

Două mari imperii au generat două mari literaturi: americană și rusă. Însă în timp ce prima s-a dezvoltat „datorită la”, ultima a apărut „în pofida lui”. Curios lucru, acest detaliu nu pare să le știrbească prin nimic măreția.

Nabokov e încrucișarea celor două literaturi. E cazul să mă ocup și de el. Până una alta citesc „Moby-Dick” și mă extaziez după o poezie de Joseph Brodsky. Am citit-o de câteva ori în ultimele 24 de ore…

Iată un fragment. În rusă.

Я сижу в своем саду, горит светильник.
Ни подруги, ни прислуги, ни знакомых.
Вместо слабых мира этого и сильных -
лишь согласное гуденье насекомых.

Nu m-aș încumeta s-o traduc. Textul integral e de-aici.

În drum dinspre Joseph Brodsky spre Brodski Iosif , aflu via Vasile Ernu despre existența unui motan și jumătate. „Un motan și jumate” e titlul unui filmuleț de Andrei Khrzhanovsky. E bestial!

Dar, destule cuvinte, filmul vorbește de la sine…

1.

2.

3.

Apropo, îmi spune cineva dacă există vreo legătură între Andrei Khrzhanovsky și Sigizmund Krzhizhanovsky? Pe Sigizmund tre să-l citești. E foarte bun. E făcut din același aluat ca și Ilf & Petrov. Doar cu o decadă mai devreme.

Cinci balene sedentare

Încă n-am ieșit din bârlog în 2010. Stau la cald ca în pântecul unei balene. Avem cămin și un scotch de 12 ani. Cafea, tortă, sarmale, răcitură și salată Olivier. Avem lego. Avem domino. Avem filme. Avem cărți de citit. (Și din alea de jucat, dar nu le-am folosit încă.) Ah vacanța!

Sunt înconjurat de balene. Cinci la număr.

Legobalena

Se zice că așa cum întâmpini Anul nou așa și-l petreci. Acuma mă întreb dacă populația de balene din 1 ianuarie 2010 va conduce la observarea împerecherii lor undeva prin Oceanul Pacific sau în Mările Sudului? De acord și mai spre finele anului. Sper că nu voi face lego anul împrejur. Deși și asta e o activitate foarte captivantă.

În tot cazul gemenii au fost în culmea fericirii.

Baroane!

Baronul Munchausen, tot el Baronul Prášil din filmul cehoslovak cu același nume al lui Karel Zeman, are propriile conturi de reglat cu monștrii maritimi. Privim filmul în după-ameaza primei zile din an.

Barca de salvare pe care se află baronul și o evident-preafrumoasă prințesă este înghițită de o balenă. În pântecul ei se află o corabie naufragiată a cărei echipaj îl găzduiește pe Munchausen. Împreună cu balena naufragiații plutesc în derivă peste mări și oceane. Ingeniosul baron caută să utilizeze eficient timpul aflat la dispoziția sa pentru a o seduce pe prințesă, dar ea rămâne inamorată de Omul din Lună.

În cele din urmă niște harponieri pun punct strădaniilor baronului și, totodată, bizarei călătorii în pântecul balenei. Turiștii intrabalenari sunt aruncați la mal, reeditând astfel isprava profetului Iona.

Dar, un pic de răbdare, căci ne întoarcem imediat și la personajul biblic.

Balena albă

„Call me Ishmael.” Dacă s-ar organiza o competiție pentru cea mai bună frază de deschidere a unui roman, e precis că „Moby-Dick” ar fi luat premiul cel mare. Romanul l-a plasat pe Herman Melville în lista autorilor celor mai tari romane americane și, judecând după primele 50 de pagini, nu în zadar. Îl citesc cu o mare întârziere dar poate că e mai bine așa. Am la activ două tentative nereușite să-l citesc în rusă (la 14 și la 34 de ani), dar traducerea se făcea culpabilă de faptul că, plictisit, nu reușeam să trec rubiconul primelor 10 file. Criminală traducere! Citind „Moby-Dick” în engleză, descopăr un text original, ironic și subtil. Îmi place fiecare frază, pornind de la prima: „Numește-mă Ishmael”. Se poate concepe un mod mai simplu și mai eficient de a intra în acțiune?

Interesul față de celebrul roman mi l-a trezit Arturo Pérez-Reverte. „Harta sferică” este dens populată de referințe literare la romanul lui Melville, ceea ce e natural pentru un roman nautic. La fel, prietenia dintre Corso și La Ponte, personajele din „Clubul Dumas” (și oameni de-ai casei în barul La Makarova), este țesută cu lame de balenă. Primul era capabil să numească pe de rost toți marinarii din echipajul corabiei Pequot, în timp ce celălalt cita din memorie denumirile tuturor vaselor menționate în roman. Sau invers – primul nominaliza corăbiile, iar celălalt – echipajul? Ce contează! Important e că am de navigat un ocean de peste șase sute de file, iar călătoria se promite a fi lungă și frumoasă.

I love to sail forbidden seas, and land on barbarous coasts.

Ghidul meu de călătorie este Philip Hoare, jurnalistul englez care are o idee fix pentru cetacee. Pentru volumul „Leviathan or, The Whale” lui Philip Hoare i-a fost decernat Premiul Samuel Johnson, cea mai înaltă distincție pentru proza documentară. Într-adevăr, limbajul cărții e savuros. Fraza de deschidere a volumului trebuie că vrea să răspundă provocării lui „numește-mă Ishmael”:

Perhaps it is because I was nearly born under water.

În tot cazul, încă 400 de pagini de navigație cu cetacee. Cu atât mai bine!

Iona

Arturo Pérez-Reverte face trimiteri la Moby-Dick, în timp ce Herman Melville face trimiteri la capitolul din Biblie unde se vorbește despre profetul Iona.

Iona a fost ales de Dumnezeu ca să ducă un mesaj locuitorilor din Ninive și anume că ăștea, trăind în păcat, își pavează calea spre sigură pierzanie. Iona, nevrând să ajungă în opoziție (e greu să fii mesagerul adevărului!) caută să se eschiveze sarcinii divine, fugind pe mare din Jaffa în Cadiz. Corabia este prinsă într-o furtună și Iona înțelege că marea nu se va potoli atâta timp cât el se află pe corabie. Se învoiește să fie aruncat în mare unde este înghițit de o balenă. În pântecul balenei Iona se roagă ca pedeapsa să-i fie pe măsura păcatului (spre deosebire de Baronul donjuan care se dedică aventurii amoroase). În cele din urmă, un înger îl eliberează pe Iona și acesta își duce la bun sfârșit misiunea.

Curios în toată istoria asta este faptul că povestea lui Iona înghițit de balenă de 11 ani se află la noi în familie.

Procurate în luna de miere, trei lucrări grafice executate de către o desenatoare din București, a cărei nume îmi scapă, reprezintă căderea, pocăința și izbăvirea. Luna de miere ne-am petrecut-o boierește la hotelul Economat din Sinaia, nas în nas cu Pelișorul. Mergeam la Castel imediat după micul dejun – era o minunăție. Am dat de lucrările respective în ultima zi a călătoriei, la București, și ne-am îndrăgostit de ele la prima vedere. Asta, ne-am gândit că ne va ține de bine în proaspătul nostru cămin – un gram de sfințenie, o picătură de speranță.

Astfel că, vezi bine, balena este animalul nostru domestic.

Fabulos mamifer!

Balena de piatră

Acum am poftă să merg la un acvariu să văd cetacee. Dar în iernaticul Chișinău, ia-le de unde nu-s. Nici măcar un penis de balenă, ca acela din muzeul menționat în romanul lui Haruki Murakami „În căutarea oii fantastice”. N-ai ce face, locuim într-un oraș mic și pudic.

Așa că mă hrănesc cu amintirea unui cetaceu de piatră.

Colosala statuie se află în parcul Ueno din capitala niponă. La intrare în parc am ascultat o formație care îi dădea zor cu jazzul, iar la ieșire din parc am fost martorul unei scene ilare în care un bătrânel beat criță nu putea fi proptit pe o bancă de către colegii săi mai sobri. Sexagenarii se prăpădeau de râs. Tot ce-i natural, n-are cum să fie urât. Frumoase amintiri, deci…

Dar nu e motiv să ne plângem. Avem de toate: whisky și cafea, cărți  și muzici. Și încă o săptămână de ah-vacanță. Și cinci balene sedentare.

P.S. Salata Olivier s-a dus.